Europa națiunilor, a statelor unitare și naționale, omogene etnic, și Europa regiunilor, ca entități autonome, clădite pe baza specificului lor etnic, cultural și, nu în ultimul rând, economic, reprezintă cele două alternative față de care este dezbătut viitorul continentului. Regiunile Europei au însă o geneză și o consistență foarte variată. [...]
Regiuni administrative sau politico-administrative, cu o identitate regională proprie, dată de fundamentul istoric și de unitatea factorilor culturali, etnici, lingvistici, economici (landuri și kreize, în Germania, regiuni și departamente, în Franța, regiuni și provincii etc.);
Regiuni de raportare teritorial-statistică, construcții artificiale, fără personalitate regională, funcție administrativă sau antecedente istorice, rezultate prin agregarea unităților administrativ-teritoriale de rang inferior existente [...].
Cu excepția celor trei state cu structură federală (Germania, Austria și Belgia), nivelul regional superior (NUTS 1) este alcătuit din construcții artificiale create ca bază de raportare statistică, fără însă a avea o identitate și o funcționalitate regională proprie.
Dimensiunea medie a unităților teritorial-statistice de nivel 1 este de 35100 km2 (pentru suprafață) și de 5 milioane locuitori (pentru populație), mai redusă decât standardele teoretice ce stau la baza decupajului acestora (suprafață de aproximativ 50000 km2, populație în jur de 6 milioane de locuitori).
Un adevărat nivel regional apare abia pe treapta NUTS 2, care grupează structurile regionale de bază ale majorității statelor Uniunii Europene: Franța, Finlanda, Italia, Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia, Spania și Suedia. Față de medie (13.500 km2 pentru suprafață, 2 milioane locuitori pentru populație), ecarturile de variație sunt considerabile: 8 regiuni depășesc 40.000 km2 (5 spaniole – Andaluzia, Aragon, Castilia-Leon, Castilia-La Mancha și Estremadura și 3 franceze – Acvitania, Midi Pyriénées și Rhône-Alpes), iar 15 sunt mai mici de 5000 km2 (dintre care 9 numai în Olanda). Suprafața nu este un criteriu definitoriu nici pentru rangul unităților teritorial-statistice: regiuni de nivel NUTS 1 sunt mai mici decât regiuni de nivel NUTS 2 (din alte state), condiția fiind doar ca o unitate de rang superior să fie formată dintr-un număr întreg de unități de rang inferior. Unele regiuni de nivel 1 aparțin deopotrivă și nivelului teritorial-statistic 2 (Ile de France, Nord – Pas de Calais în Franța; Schleswig-Holstein, Bremen, Hamburg, Saar și Berlin în Germania; Estul Angliei și Irlanda de Nord în Regatul Unit); unele regiuni de nivel 2 aparțin și nivelului 3, precum Luxemburg, unde toate cele trei nivele coincid.Totuși, în pofida acestui mozaic aparent eterogen la nivel comunitar, fiecare stat membru își are unul sau chiar două (în cazul Franței) eșaloane regionale reprezentative ce corespund diferitelor niveluri teritorial-statistice.
În câteva state reduse ca suprafață și cu un grad mare de fragmentare administrativă la nivel superior (Olanda, Danemarca și Luxemburg), individualizarea unor nivele regionale de talie europeană este neviabilă datorită suprafeței reduse a acestora (sub 4000 km2). Cum nivelele teritorial-statistice macroregionale sunt fie decupaje artificiale (Olanda, Danemarca), fie imposibile (Luxemburg), aceste state alcătuiesc ele însele, în Nomenclatorul Uniunii Europene, regiuni de nivel european.
Alinierea României la Nomenclatorul Unităților Teritorial-Statistice utilizat în Uniunea Europeană s-a realizat prin constituirea unui nivel regional superior, circumscris județelor, sub forma a opt regiuni de dezvoltare, fără statut administrativ, ca regiuni ce constituie suportul teritorial de implementare a politicilor de dezvoltare regională. Acestea corespund nivelului statistic de tip NUTS 2, fiind formate prin asocierea a 4-7 județe, cu excepția regiunii București-Ilfov, care în pofida suprafeței reduse are o mărime demografică comparabilă cu celelalte regiuni. Structura acestora se bazează pe complementaritatea funcțională a județelor și nu pe omogenitate. Configurația lor se suprapune doar în parte regiunilor istorice (Oltenia, Banat), limitele unor regiuni separând județe între care există fluxuri tradiționale (județele din sudul Moldovei sunt mai legate de restul Moldovei, decât de Dobrogea, după cum limitele ce separă Transilvania în două regiuni sau județele Brăila și Buzău de restul Munteniei, corespund unor zone de maximă concentrare a fluxurilor economice și demografice).
Principala tendință ce a marcat sistemul administrativ românesc după 1989 a constituit-o investirea unui mare număr de comune cu statut de oraș și a unor orașe cu statut de municipiu. Dat fiind gradul redus de urbanizare a țării noastre în raport cu media europeană, această măsură pare justificată, însă mărimea demografică, fizionomia, dar mai ales profilul funcțional și incapacitatea acestora de a se constitui în veritabile nuclee pe polarizare locală nu le face compatibile cu statutul administrativ acordat prin lege.
(Adaptat după Manualul de Geografie, clasa a XII-a, Grigore Posea, Liliana Guran-Nica, Nicolae Cruceru, Radu Săgeată, Adrian Cioacă)